Un tipar apare frecvent în cabinetele de psihoterapie: unii bărbați solicită ajutor specializat relativ târziu, uneori abia atunci când o relație este pe punctul de a se rupe, când funcționarea profesională începe să fie afectată sau când o dificultate devenită cronică nu mai poate fi gestionată prin strategiile obișnuite.
Explicația frecventă este că bărbații «nu vorbesc despre emoții».
Este o explicație insuficientă.
Diferențele dintre femei și bărbați în solicitarea ajutorului psihologic au fost analizate în raport cu mai mulți factori: normele de gen, socializarea emoțională, atitudinile față de vulnerabilitate, stigma asociată dificultăților psihologice, preferința pentru autonomie și strategiile individuale de coping.
Pentru unii bărbați, problema nu este absența emoțiilor și nici refuzul deliberat de a le recunoaște. Uneori, dificultatea apare mai devreme: în capacitatea de a identifica ceea ce simt, de a diferenția stările emoționale și de a considera că acestea reprezintă informații suficient de importante pentru a solicita ajutor.
Astfel, suferința poate exista mult înainte ca persoana să o numească drept suferință psihologică.
O emoționabilitate restricționată, nu absentă
Psihologul Ronald Levant a dezvoltat conceptul de alexitimie masculină normativă pentru a descrie dificultățile de identificare și verbalizare a emoțiilor care pot apărea la unii bărbați în contextul socializării conform normelor masculine tradiționale.
Conceptul nu presupune o incapacitate biologică a bărbaților de a simți și nici nu descrie toți bărbații.
Se referă la posibilitatea ca anumite experiențe de socializare să ofere băieților mai puține oportunități de a recunoaște, diferenția și exprima unele stări afective, în special emoțiile asociate vulnerabilității.
Un băiat poate învăța, explicit sau implicit: «Nu plânge.» «Trebuie să fii puternic.» «Rezolvă singur.» «Nu arăta că îți este frică.»
Aceste mesaje nu elimină emoția. Pot însă modifica relația persoanei cu ea.
În timp, problema nu este neapărat că bărbatul nu simte, ci că dispune de mai puține repere pentru a identifica precis ceea ce simte și pentru a transforma experiența internă în limbaj.
Furia și iritabilitatea pot fi mai compatibile cu anumite norme masculine tradiționale decât tristețea, frica, rușinea sau nevoia de apropiere. În consecință, experiențe emoționale diferite pot ajunge să fie exprimate printr-un repertoriu restrâns de reacții.
Frica poate apărea ca nevoie de control. Rușinea poate fi exprimată prin defensivitate sau furie. Tristețea poate lua forma retragerii. Neputința poate fi trăită predominant ca iritabilitate.
În cabinet, răspunsul «nu știu ce simt» nu trebuie interpretat automat ca rezistență, lipsă de cooperare sau dezinteres pentru introspecție. Uneori este o descriere foarte exactă a dificultății.
Când primele ședințe devin și un proces de alfabetizare emoțională
Pentru unii bărbați, începutul psihoterapiei presupune ceva ce poate părea elementar, dar este clinic important: dezvoltarea capacității de a diferenția experiențele interne.
«Sunt stresat.» «Sunt nervos.» «Sunt obosit.»
Aceste formulări pot acoperi experiențe foarte diferite.
«Sunt nervos» poate însemna: «Mi-e teamă că voi pierde ceva important.» «M-am simțit respins.» «M-am simțit umilit.» «Nu știu ce să fac și mă simt neputincios.» «Simt că nu mai am control.» «Am nevoie de ceva de la celălalt și nu știu cum să cer.»
Din această perspectivă, pentru unii bărbați, primele etape ale terapiei pot include un proces de alfabetizare emoțională: identificarea senzațiilor corporale, diferențierea emoțiilor, observarea situațiilor care le declanșează și înțelegerea comportamentelor care urmează.
Nu este vorba despre lipsa capacității de a avea emoții. Este vorba despre dezvoltarea unei capacități care poate să nu fi fost suficient exersată. Iar aceasta se poate dezvolta și la vârsta adultă. Depresia care nu arată întotdeauna ca imaginea clasică a depresiei
Această restricție a vocabularului emoțional poate deveni relevantă și în recunoașterea suferinței psihice.
Imaginea publică a depresiei este asociată frecvent cu tristețe evidentă, plâns, lipsă de energie și retragere.
Aceste simptome sunt importante, dar nu reprezintă singurele forme posibile de prezentare.
La unii bărbați cu depresie pot apărea și iritabilitate, furie, pierderea interesului pentru activități, dificultăți de somn, consum problematic de alcool sau alte substanțe, comportamente de risc, retragere relațională ori supraimplicare în muncă.
Aceste manifestări nu sunt exclusive bărbaților și nici nu indică, luate separat, existența unei tulburări depresive.
Tocmai aici apare dificultatea. Un bărbat poate spune: «Nu sunt trist. Sunt doar foarte obosit.» «Nu am depresie. Pur și simplu nu mai suport oamenii.» «Nu am nimic. Doar nu mai dorm.»
Uneori, persoana ajunge mai întâi la medic pentru insomnie, oboseală, dificultăți digestive, dureri sau alte simptome somatice înainte să ia în considerare existența unei componente psihologice.
Acest lucru nu înseamnă că simptomele fizice trebuie psihologizate. Insomnia, oboseala persistentă, durerea și alte manifestări somatice pot avea multiple cauze și necesită evaluarea medicală corespunzătoare. Evaluarea medicală și cea psihologică nu se exclud reciproc.
Problema apare atunci când suferința psihologică rămâne nerecunoscută pentru că nu seamănă cu imaginea pe care persoana o are despre ceea ce «ar trebui» să însemne depresia sau anxietatea.
Strategia de a nu avea nevoie de nimeni
O a doua perspectivă relevantă vine din teoria atașamentului. Cercetătorii Mario Mikulincer și Phillip Shaver au descris strategiile de dezactivare asociate dimensiunii evitante a atașamentului. Aceste strategii presupun reducerea conștientizării nevoilor de apropiere și sprijin, inhibarea comportamentelor de căutare a ajutorului și accentuarea autosuficienței. Ele pot fi asociate cu experiențe relaționale în care exprimarea nevoilor nu a fost întâmpinată constant, a fost descurajată sau nu a produs răspunsul de care persoana avea nevoie.
Treptat, poate apărea o regulă implicită: «Este mai sigur să nu am nevoie.» Această strategie nu trebuie privită doar prin ceea ce costă. La un moment dat, ea poate fi adaptativă.
Copilul care descoperă că exprimarea vulnerabilității nu aduce sprijin poate învăța să își reducă așteptările și să se bazeze mai mult pe sine. Adultul rezultat poate deveni foarte autonom, responsabil și eficient.
Problema apare atunci când o strategie utilă într-un anumit context devine singura strategie disponibilă. «Mă pot descurca singur» se transformă în «trebuie să mă descurc singur.» Iar diferența dintre cele două este esențială.
Prima exprimă autonomie.
A doua poate deveni o constrângere.
De ce terapia poate fi resimțită ca opusul strategiei care te-a protejat
Pentru cineva care a învățat să gestioneze dificultățile prin autosuficiență, psihoterapia poate solicita exact comportamentele pe care persoana a învățat să le evite. Să recunoască faptul că există o problemă. Să accepte că nu are încă o soluție. Să exprime ceea ce se întâmplă către o altă persoană. Să tolereze faptul că este văzut într-o poziție de vulnerabilitate. Să accepte sprijin.
Din exterior, programarea unei ședințe poate părea un gest simplu. Din interiorul unui sistem construit în jurul regulii «trebuie să mă descurc singur», același gest poate avea o semnificație mult mai mare.
Poate fi resimțit implicit ca o recunoaștere a eșecului: «Dacă am ajuns să cer ajutor, înseamnă că situația este foarte gravă» sau «dacă nu pot rezolva singur, înseamnă că ceva este în neregulă cu mine.»
Din această perspectivă, reticența față de terapie nu este întotdeauna o opoziție față de psihologie. Uneori este continuitatea logică a unei strategii care a funcționat ani întregi.
Paradoxul competenței: cu cât ești perceput mai capabil, cu atât poate deveni mai greu să ceri ajutor
Există un mecanism important mai ales în cazul bărbaților care ocupă poziții de responsabilitate.
Liderul. Managerul. Antreprenorul. Medicul. Tatăl. Partenerul. Omul despre care ceilalți spun: «El se descurcă.» «El găsește o soluție.» «Pe el ne putem baza.» Aceste roluri pot deveni treptat componente centrale ale identității.
Persoana nu mai este doar competentă. Devine «cel competent». Nu mai este doar capabilă să îi sprijine pe ceilalți. Devine «cel pe care se bazează ceilalți».
În acest context, solicitarea ajutorului poate produce o disonanță particulară. Dacă identitatea mea este construită în jurul capacității de a rezolva probleme, ce înseamnă despre mine faptul că există o problemă pe care nu o pot rezolva singur?
Cu cât diferența dintre imaginea socială și experiența internă este mai mare, cu atât poate deveni mai dificilă recunoașterea dificultății. Un bărbat poate conduce o organizație și, în același timp, să nu mai doarmă bine de luni întregi.
Poate lua zilnic decizii complexe și, în același timp, să nu știe cum să înceapă o conversație importantă cu partenera. Poate fi persoana căreia toată familia îi cere ajutor și, în același timp, să nu știe cui să îi spună că nu mai face față.
Competența profesională și vulnerabilitatea psihologică nu sunt incompatibile. Funcționarea externă nu este întotdeauna un indicator suficient al stării interne.
Când partenera observă că ceva s-a schimbat
Uneori, primul om care observă dificultatea nu este persoana care o trăiește. Este partenera. Poate observa că bărbatul a devenit mai iritabil. Că vorbește mai puțin. Că este fizic prezent, dar relațional absent. Că lucrează din ce în ce mai mult. Că reacționează disproporționat la situații minore. Că nu mai pare interesat de lucrurile care înainte îi făceau plăcere. Sau că orice încercare de apropiere este întâmpinată cu: «Nu am nimic.»
Pentru persoana care trăiește schimbarea, aceasta poate părea explicabilă: «Am o perioadă grea la serviciu.» «Sunt doar obosit.» «O să treacă.» Uneori chiar trece.
Alteori, strategia de a continua să funcționeze amână momentul în care problema este recunoscută.
În aceste situații, terapia poate începe fără ca persoana să poată formula de la început o explicație psihologică elaborată.
«Soția mea spune că m-am schimbat.» «Nu mai dorm bine.» «Mă enervez din orice.» «Nu știu exact ce am, dar nu mai sunt cum eram.» Acestea sunt motive suficiente pentru a începe o evaluare.
Costul întârzierii
Consecințele întârzierii solicitării ajutorului trebuie formulate cu precauție.
Comportamentul suicidar, de exemplu, este un fenomen complex și multifactorial. Nu poate fi explicat printr-un singur factor precum normele masculine, dificultatea de exprimare emoțională sau reticența față de psihoterapie.
Cu toate acestea, datele europene indică în mod constant o mortalitate prin suicid considerabil mai ridicată în rândul bărbaților decât în rândul femeilor.
Această diferență nu demonstrează că bărbații mor prin suicid pentru că solicită mai rar psihoterapie. Ar fi o concluzie cauzală nejustificată.
Ea subliniază însă importanța unei întrebări mai ample: cum recunosc bărbații suferința și în ce moment consideră că aceasta justifică solicitarea ajutorului?
Dacă pragul interior este «cer ajutor numai atunci când nu mai pot deloc», intervenția începe foarte târziu.
Există o diferență importantă între a cere sprijin pentru că ai devenit incapabil să funcționezi și a-l solicita atunci când observi că modul în care funcționezi începe să te coste.
Nu este necesar ca relația să fie deja aproape distrusă. Nu este necesar să nu mai poți lucra. Nu este necesar să ajungi la epuizare completă. Și nu este necesar să poți formula perfect ce ți se întâmplă înainte de prima ședință.
În situația existenței unui risc suicidar imediat, a unei intenții de auto-vătămare sau a imposibilității menținerii propriei siguranțe, este necesară solicitarea imediată a serviciilor medicale de urgență prin numărul unic european pentru apeluri de urgență, 112.
Ce se schimbă, de fapt, în terapie
Psihoterapia nu urmărește transformarea unui bărbat autonom într-o persoană dependentă de sprijinul altora. Nici autonomia, nici competența și nici capacitatea de a rezolva probleme nu reprezintă dificultăți care trebuie eliminate.
Întrebarea este dacă acestea sunt capacități sau obligații.
Există o diferență între «pot să mă descurc singur» și «trebuie să mă descurc singur». Între «pot să îmi controlez emoțiile» și «nu am voie să le arăt». Între «sunt o persoană competentă» și «dacă am nevoie de ajutor, înseamnă că nu mai sunt competent».
În psihoterapie poate fi explorat modul în care aceste reguli s-au format, situațiile în care sunt activate și costurile pe care le produc în prezent.
Formarea mea include atât psihologie clinică, cât și psihoterapie, iar în lucrul cu asemenea tipare folosesc în principal Terapia Schemelor și intervenții din terapia cognitiv-comportamentală.
Procesul poate presupune dezvoltarea vocabularului emoțional, diferențierea dintre emoții și comportamente, identificarea nevoilor care au fost mult timp suprimate, înțelegerea strategiilor de evitare sau dezactivare și construirea treptată a unor alternative mai flexibile.
Pentru cineva obișnuit să rezolve totul singur, unul dintre obiective nu este renunțarea la autonomie. Este dobândirea libertății de a decide când autonomia este utilă și când solicitarea sprijinului este o alegere mai adaptativă.
Strategiile relaționale nu sunt complet fixe. Experiențele relaționale ulterioare, inclusiv o relație terapeutică stabilă și suficient de sigură, pot contribui la dezvoltarea unor modalități diferite de raportare la vulnerabilitate, apropiere și sprijin.
Iar vocabularul emoțional poate fi dezvoltat la vârsta adultă. Nu este necesar să vii la terapie știind exact ce simți. Nu trebuie să cunoști terminologia psihologică. Nu trebuie nici măcar să știi de la început care este problema principală.
Uneori, prima formulare poate fi mult mai simplă: «nu știu exact ce se întâmplă cu mine, dar felul în care mă descurcam până acum nu mai funcționează.» Este suficient pentru a începe.
Dacă te regăsești în obișnuința de a rezolva totul singur, în dificultatea de a numi ceea ce simți, în tendința de a amâna solicitarea sprijinului până când situația devine greu de gestionat sau în senzația că a cere ajutor ar însemna să cedezi, acestea sunt teme care pot fi explorate în psihoterapie.
A cere ajutor nu presupune renunțarea la autonomie. Uneori înseamnă să nu mai aștepți până când autonomia devine singura opțiune pe care ți-o permiți.
Poți afla mai multe despre felul în care lucrez sau poți programa direct o primă ședință, fără să ai nevoie să știi dinainte exact ce vrei să discuți.